Speranta este cea care moare ultima.E ca si o ultima reduta necucerita in marea lupta a existentei noastre.Ne legam sperante,ne facem iluzii,ne amagim pe noi insine pana la urma si asta ,doar de dragul de a nu abandona aceasta lupta existentiala.Odata cucerita aceasta ultima reduta ne cuprinde remuscarea,nu facem nimic pentru a dejuca zadarnicia,ne complacem,desi nimicnicia nu este o caracteristica a noastra.Cu ultimile zvacniri reusim totusi sa ne ridicam capul tocmai plecat,dar nu pentru a continua lupta,ci doar pentru a privi inainte,pentru a nu orbecai.
Speranta moare ultima,asa era o vorba din batrani,insa ce ne lipseste noua acum nu este speranta ci curajul de a spune lucrurilor pe nume si solidaritatea sustinerii celor spuse.Suntem dezbinati,cuvantul se risipeste printre buze,ecoul nici ca i se mai aude.Vremea sperantei a trecut,am asteptat-o tacuti,apoi ea s-a ivit,dar la ce bun,in tenebrele mintii ea s-a pierdut ca un murmur de izvor intr-o pestera neagra si adanca.
Vremea sperantei a trecut...acum ce mai asteptam? MARIUS STOICA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu